Gata Electric Castle Festival!


Ferească sfântu’ cum a fost la EC…

Deși s-a năvălit iadul de dimineața până seara peste noi și ne-am copt în suc propriu la soare sau la umbră, cele trei seri ne-au dus, fiecare, în cel mai fain loc.

De când s-a plictisit soarele și s-a îndepărtat treptat de pielea noastră, ne-am pus pe dansat și băut bere. Nebunie peste tot. Am început cu SlimRocka la Dance Garden unde ne-am încălzit, până am păpat ceva și am mai băut o bere, două, s-a facut târziu și ne-am mutat la Main Stage să-i vedem pe minunații de la Moonlight Breakfast. Începând cu Dub Pistols a început adevăratul show și noi am luat-o pe ulei. Stanton Warriors ne-a distrus de tot. Fiind cu ore dormite foarte puține la bord, după câteva ore bune de dansat, ne-am dat bătuți și am pierdut FeedMe si LTJ Bukem. Am adormit totuși cu Zabiela mixând.

A doua zi a început cu frecatul mentei de la 7 jumate când nu mai aveam aer în cort iar arsurile de pe umeri îmi împiedicau mișcările de pe o parte pe cealaltă, până pe la 5 când am început încălzirea (din nou la Dance Garden) apoi ne-am mutat la Main Stage unde a mixat Silent Strike, încercând să alunge norii de furtună care veneau dinspre Cluj. Surprinzător, mixul s-a potrivit maxim cu vântul. Parcă erau înțeleși. Cel puțin asta am simțit eu. Când au început Robin & the backstabbers a început să dea stroboscopul în nori și s-a cam speriat lumea. La Morcheeba a plouat iar noi am dormit, din păcate. E vina noastră. Noi ne-am bazat pe vreme bună și pe Sorin care după ce ne-a fraierit de o săptămână încoace că o să fie acolo și n-o să ne lase, a fugit când au apărut norii. E vina noastră că am fost prea încrezători și nu ne-am luat niciun hanorac. Nici eu, nici prințul. A încercat el cât a încercat să mă țină la o temperatură normală, da’ când a început el să tremure am decis să o zbughim la cort. A fost șmecher să dormim în cortul care era gata să o taie peste camp (că tot râdea Cristi la un moment dat și tot spunea „this ain’t Kansas anymore”).  Ploaia s-a oprit odată cu Morcheeba și am ieșit și noi ca ciupercile după ploaie, adormiți nevoie mare, cu ochii mici cât vârful de ac. Ne-am dezmorțit oasele la Șuie, apoi Dope D.O.D. ne-a dat KO. Așa oameni, așa muzica, așa show. Cel mai fain. Deși a fost cam leneșa ziua, Dope D.O.D a făcut cât 10 odată. „Harcoreală” pe pâine.

Ieri, ne-am trezit și ne-am mutat la umbră de la 7 dimineața, unde am mai dormit puțin, cu mine zgribulind. M-am ars prea tare pe umeri și „briza” parcă ma tăia cu lama. La CTC a fost ca întotdeauna, șmecher, Krafty Kuts si A-Skillz și-au facut datoria iar la Pendulum…pentru Pendulum trebuie să încep un alineat nou.

Așa. Pendulum. Pendulum ne-a distrus pe toți. Marea aia de oameni, toată marea aia de oameni, înainte de final, s-au pus jos la îndemnul lui Verse și am izbucnit cu toții la ultimul drop. A fost…mindfuck. Pendulum și Dope D.O.D, după parerea noastră, au fost cei mai faini.

Am decis la un moment dat, peste zi, să ne întoarcem la Cluj după Pendulum, ca pe Gojira și Planet H îi vedem și în Cluj și la cât de tare ne dor toate, ideal ar fi să dormim acasă. I-am prins până la urmă și pe cei care au închis Main Stage-ul, dar i-am ascultat de la bar, trăgându-ne sufletele și hidratandu-ne masiv cu bere, înainte să strângem cortul/vila, la lumina lunii.

Am stins flacăra festivalului, lăsând prelata cortului pe jumatate strânsă și am dansat lângă bagaje pe piesa anului – Get Lucky și am ieșit din curtea castelului dansând pe mixul lui Wankelmut.

Așa ne-am petrecut noi Electric Castle Festival! Abia așteptăm anul viitor!

20130621_154348Abia ajunși, obosiți nevoie mare, am stins câte-o bere să ne facem curaj să-l înfruntăm pe Sorin (soarele).

20130621_202056Sorin s-a răzbunat că nu vroiam să mă văd cu el. Ăsta e abia începutul.

20130621_231026Încep să cred că nouă ne place să ne arătăm dinții în prima fază de ebrietate, sau a doua..nu știu exact.

20130622_172020Ochelari avem, umbră avem, serioși nu suntem…toate bune.

942004_413423258772422_336231943_nCam așa și încă de câteva ori pe atât. (sursa: ElectricCastle)

La mulți ani, Electric Castle Festival! Mulți, mulți!

Iar în final, o să mai pun un strat de Baneocin pe umeri și o să continui să cânt: Electric Castle, adu-ți aminte de noi, aștia cu arsuri de gradul unu sau doi, adevarați eroi, am dansat cu tine și noi!

Cristina

Wait for me


M-am lăsat dusă de val, căutându-mi existența în tine… dar nu am găsit nimic, doar amăgire și durere…. și nu e bine. O să ma las iar dusă de val în încercarea de pleca mai departe decât cred eu că pot, poate așa o să-mi găsesc zen-ul si fericerea fără tine.

Știu că nu e bine ce fac … dar acest „nu e bine ce fac”, mă duce mult mai departe de paradis și nori pufoși care să-mi aline loviturile de fiecare dată când ajung să lovesc rock bottom.

Sunt trează dar tot visez undeva departe.

Andreea.

It’s pure madness.


M-am trezit singură într-o mare de oameni la capătul unui trotuar. Așteptam să se facă verde ca fiecare din noi să o ia pe drumul său. M-am mirat de cât de încruntați erau oamenii de pe cealaltă parte și mi-am imaginat un wall of death între cele două tabere. E crunt. Eu sunt prima care cade pe front. Asta se întâmplă întotdeauna. Eu sunt lașul turmei. Nu sunt lașul. Sunt persoana care face totul ca între cele două tabere să fie armonie. E normal să îmi iau prima o cărămidă în frunte.

Mi se întâmplă tot mai des să mă sperii de ce îmi pot face oamenii din partea cealaltă. Mă sperie și gândul că cineva din tabăra mea o să mă sacrifice pentru binele lor. Mi-e frică.

Știu că nu o să mă salveze nimeni. Sunt conștientă de asta. Probabil o să aleg să îmi dau un film în care eu sunt personajul principal al unei scene cu un joc de-a seppuku, înainte să se facă verde. Totuși, de ce aleg să fac asta când poate e totul doar în mintea mea.

Oare dau cu piciorul unui posibil vals vienez cu iz de wall of death? Oare toate astea se întâmplă doar în capul meu? În loc de una suntem două? Nu mai înțeleg ce se întâmplă. Încep să îmi urăsc zilele și mi-e frică să spun cuiva. Nu mă mai înțeleg cu mine.

Vreau să fie roz. Sau verde. Să nu mai văd nicio turmă.

Cristina

M-am pierdut.


Am reușit din să mă pierd în propria-mi existență, să nu îmi mai dau seama unde sunt și unde vreau să ajung. Stau din nou și ma uit pe geam, privind frunzele copacilor care din cauza adierii ușoare a vântului scot sunete liniștitoare. Undeva pe fundal se aude în cameră muzică de chill-out dar, degeaba… sunt prea pierdută în gândurile mele încât să mai realizez ce cântă.

Cine sunt?

Unde sunt?

Unde vreau să ajung?

Ce vreau de fapt să fac cu viața mea?

Sunt prea multe întrebări care se învârt în capul meu și eu vreau răspunsuri la toate, acum! Bineînțeles că nu știu ce să răspund…

Rămân tot acolo… privind în gol și ascultând muzică pe care oricum nu o realizez. Stau bine. Mă simt bine. Oare de ce nu îmi poate continua viața în aceași liniște pe care o am acuma? Nu consider că cer așa mult… poate îmi complic singură existența în timpul zilei când trebuie să socializez; intru în panică și ziua mea se transformă în haos. Ar trebui să găsesc o modalitate să îmi mențin zen-ul și relaxarea constant dar, nu pot.

Nu pot pentru că aparent îmi place să mă agit.

Îmi iubesc somnul prea mult.


     Am ajuns la trista concluzie că îmi iubesc mult prea mult orele de somn și sunt în stare să refuz oameni de a ieși la aer afară pentru a dormi.

Nu știu cât e de bine cât e de rău, dar cui nu-i place să doarmă mai ales când afară plouă și e incredibil de trist?

Guilty as charge. Dorm mult prea mult, cred, dar îmi place prea mult să lenevesc în pat în încercarea de a mă visa cine știe pe unde, probabil pe vreo insulă pierdută în Ecuador sau să visez că sunt ceva agent ultra secret care fuge de dușmani, sau orice altă chestie ce doar în vise ți se mai poate întâmpla momentan.

Deși uneori mă sperii de proprile mele vise, deoarece visez chestii foarte realiste care mă fac să am o zi relativ ciudată, pentru că o să am toata ziua senzații bizare și de deja-vu, dar e ok. Mai dorm puțin și e mai bine.

Mă întristează că în zilele în care trebuie să mă trezesc devreme, dorm exagerat de puțin, adică adorm la ora 3-4 dimineața și eu la ora 7 sunt fresh și gata să fac o muncă de miner. În restul zilelor adorm la ore inumane și mă trezesc la altele și mai inumane.

But… I still love to sleep.

Așa că somn ușor, bună dimineața, orice vreți.

Andreea.

Liniște.


Ceva de pe fostul meu blog, păcat de platforma Posterous că era faină.

” … începi să auzi o voce suavă şi liniştitoare, nu-ţi dai seama de unde vine dar nu vrei să se oprească. Te ridici şi începi să urmăreşti sunetul, realizezi că eşti pe o cărare interminabilă. Din când în când mai simţi mirosul umed al unei ploi de vară pe asfaltul dur al unei şosele.

Brusc te opreşti. Nu ştii ce să faci, în ce parte să o iei.

Din nou auzi sunetul dulce al vocii. Te linişteşti. Porneşti iar pe drum în căutarea sursei acelui sunet. Vrei să vorbeşti cu acea persoană care scoate acel zgomot liniştitor, dar singul răspuns care îl primeşti este ecoul sunetului tău.

Rămâi iar crispat, te pierzi în propriile gânduri. Plângi. După puţin timp îţi dai seama că nu rezolvi nimic aşa. Îţi ştergi ochii care deja sunt prea obosiţi să mai scurgă vreo lacrimă.

Vezi o umbră. Te duci după ea.

Dar nimic. Te-ai pierdut din nou.

Acum ştii ce vrei şi vrei să ajungi la ceea ce vrei. Mergi tot înainte.

… auzi un sunet în spatele tău. Te întorci. Tot ce vezi e o lumina puternică albă. Te speri şi te trezeşti.

Te trezeşti în patul tău de acasă, dar rămâi cu gândul tot la acea persoană, crezi tu, care scotea acel sunet care era ceva foarte liniştitor pentru tine.

Adormi auzind în gând zgomotul plăcut urechilor tale. ”

Andreea.